Situată în peisajul turistic bănăţean din staţiunea Poiana Mărului această mănăstire a luat fiinţă la iniţiativa preotului paroh Dorel Fercea şi a credincioşilor din parohia Măru înainte de Revoluţia din 1989. Lucrările începute au fost sistate datorită opoziţiei regimului comunist însă odată cu reînfiinţarea Episcopiei în anul 1994 cu binecuvântarea vrednicului de amintere Episcopu Emilian Birdaş al Caransebeşului s-au reluat lucrările de ctitorire care s-au întrerupt la scurt timp din lipsa de fonduri. Reluarea construirii aşezământului monahal a reînceput în anul 2000 când cu binecuvântarea Părintelui Episcop Laurenţiu al Caransebeşului s-au demarat lucrările de ridicare a bisericii mănăstireşti, finalizate doi ani mai târziu.

Datorită ispitelor intervenite in cadrul obştii monahle Consiliul Eparhial al Episcopiei Caransebeşului a hoărât la 1 februarie 2007 schimbarea destinaţiei mănăstirii transformând-o în schit de călugăriţe. Biserica zidită în cadrul complexului monahal şi-a primit târnosirea la data de 24 iunie 2008 prin lucrarea mâinilor Preasfinţitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului după osteneala de doi ani de zile a monahiei stareţe Olimpiada Tiliuţă împreună cu obştea de călugăriţe care a adus binecuvântarea şi liniştea mănăstirilor ortodoxe în Poiana Mărului a Văii Bistrei.

Osteneala vieţuitoarelor se îndreaptă spre definitivarea lucrărilor de amenajare a chiliilor, trapezei şi anexelor gospodăreşti. Printre activităţile administrative călugăriţele vieţuitoare se îndeletnicesc şi cu confecţionarea de veşminte preoţeşti,

Cadrul natural şi aerul curat oferă pelerinului şi turistului momente de înălţare sufletească şi sănătate trupească în tinda mănăstirii de la Poiana Mărului.

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

“Soarele cel neapus, Hristos, Mântuitorul nostru, vrând să răsară lumii, şi acum plecând cerurile şi pogorându-Se în pântecele fecioresc cel mai curat decât cerurile, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind şi zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrâneţile sale din pântece sterp, precum de demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naşte Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Inaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea naşterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă naşterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nenuntită şi să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este puternică ca şi pe Fecioara cea neîntinată să o facă maică”.

Naşterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Naşterii lui Hristos cea minunată. Minunea se aştepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după naşterea cea minunată a Elisabetei, naşterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă maicile, rânduiala naşterii covârşea rânduielile firii, aşa voind Dumnezeu, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

Iar după ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile şi cunoscuţii şi toţi se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Binevestitorului Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naşte fiu şi mulţi se vor bucura de naşterea lui! Deci pe de o parte se bucurau rudeniile, iar pe de alta, aceia care erau cuprinşi cu mare dorinţă pentru Mesia Cel aşteptat, deşi nu stiau că a sosit taina întrupării lui Hristos, însă în vremea naşterii Inaintemergătorului lui Hristos, duhul lor se pornea într-înşii spre bucurie, Sfântul Duh veselind inimile lor, ca şi cum le dădea o înştiinţare pentru câştigarea aşteptării lor.

Şi în ziua a opta au venit preoţii şi prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur şi toţi voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soţie de prooroc şi născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era ea însăşi plină de darul proorociei. Deci ea prooroceşte a poruncit ca pruncul cel născut al lor să se numească cu acel nume pe care nu îl auzise de la bărbat, de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa avându-şi legată limba cu amuţire şi nu putea să spună soţiei sale cum a văzut pe îngerul care i-a binevestit zămislirea fiului său şi a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci de Sfântul Duh fiind povăţuită maica, a numit pe prunc Ioan, ca o proorocită, căci ea a cunoscut prooroceşte şi venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu şi i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliţă, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Şi îndată s-a deschis gura lui Zaharia şi limba lui s-a dezlegat din amuţire şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.

Atunci toţi s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut cea îmbătrânită, cum maica şi tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu şi cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit şi, ce a scris cu mâna, aceea a grăit şi cu limba. Deci numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinţilor, deschizându-le spre slava lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica şi mirarea pe toţi cei ce vieţuiau împrejur, pentru că toţi cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu şi se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, cetatea preoţilor, unde era casa lui Zaharia. Pentru că acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfinţitei seminţii a lui Aaron; iar de la Ierusalim şi până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, şi se numea „cetatea muntelui”, pentru munţii săi cei înalţi, iar hotarele ei se numeau „părţile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, şi a intrat în casa lui Zaharia şi s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult şi grăiau între ei: Ce va să fie pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el şi Dumnezeu înmulţea într-însul darul Său şi-l păzea de sabia lui Irod, căci despre minunata naştere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea şi zicea: Ce va să fie pruncul acesta ? Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei şi au venit magii de la răsărit, întrebând de Impăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimiţând ostaşi în Betleem să ucidă pe toţi pruncii de acolo, şi-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, şi a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei?” Şi, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigaşi la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimişii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, s-a auzit în Hebron glas şi strigare, că nu era foarte departe, şi s-a ştiut pricina acelei strigări.

Şi îndată Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan şi a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viaţa lui, era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Şi când a văzut de sus pe ostaşi cercetând cu de-amănuntul şi apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu fiul său!” Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela şi, primind-o pe maică înăuntrul său, s-a ascuns de ucigaşii care o căutau. Iar ostaşii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Dă-mi mie pe fiul tău, Ioan”. Iar Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu ştiu unde este!” Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară şi a poruncit, că, dacă nu-şi va da fiul, atunci să-l ucidă şi pe el. Deci s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca nişte fiare, sârguindu-se să-şi săvârşească porunca, şi au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că aşa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!” Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veţi ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigaşii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică şi altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat şi s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod şi spre veşnica lui osândă. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse lor acolo o peşteră. Tot acolo curgea şi un izvor de apă şi crescuse înaintea peşterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca şi-şi dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

Apoi, după patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului înainte, a murit în peştera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creşterea lui şi păzit în pustietăţi, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea şi acoperea mâna Domnului pe Sfântul Ioan, ca el să meargă înaintea feţei Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie şi să gătească cale Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc. Deci pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.”

Sursa: doxologia.ro

Icoana de la Maru

Cum a ajuns icoana făcătoare de minuni în satul Măru?

Icoana își are originea in Sfântul Munte Athos, fiind zugrăvită în jurul anului 1520. A fost adusă în Țara Românească, în casa unui boier oltean de prin părțile Craiovei. Fiul acestuia, pe nume Oprea, într-o încăierare, a ucis un conducător turc, Hasan, așa că a fost nevoit să plece în pribegie, ca să scape de mânia turcilor. La plecare, mama acestuia i-a strecurat în desagă icoana Maicii Domnului, ca să-i călăuzească pașii și să-l scape de necaz, zicându-i: “Păstrează cu evlavie icoana, că-i sfântă și cu multe lacrimi udată!”. Tânărul a pornit cu tristețe la drum, către munți, spre Transilvania, lăsându-se în voia calului. Călăuzit de izvoarele Bistrei, a ajuns în satul Maru, unde și-a spovedit în fața preotului păcatul uciderii. Preotul l-a sfătuit să-și schimbe numele ca să nu mai poată fi găsit niciodată, iar tânărul și-a luat numele de “Bistrian”, du firul de apă care i-a călăuzit pașii, rămânând pentru tot restul vieții în Măru. Drept mulțumire pentru omenia cu care a fost primit, tânărul a dăruit bisericii din sat icoana primită de la mama sa, care a fost așezată la locul de închinare.

Maica Domnului de la Măru i-a ocrotit pe localnici de furia turcilor

Se povestește prin sat că în vremurile de demult, localnicii ai respins de câteva ori atacurile turcilor, care doreau să pătrundă în Banat. În strâmtoarea de la Perceneaga, sătenii au doborât câțiva brazi peste niște ostași turci, întârziindu-le înaintarea. Drept răzbunare, turcii au intrat în sat, i-au strâns la un loc pe toți localnicii și au vrut sa-i omoare. Sătenii au cerut răgaz pentru o rugăciune în fața icoanei Maicii Domnului din biserică. În timp ce se rugau, pe cer a apărut un nor negru care a acoperit tot satul. Dintr-o data a început o ploaie de grindină și o vijelie înfricoșătoare, care i-a pus pe fugă pe turci, astfel încât sătenii au scăpat cu viață, mulțumind bunei lor ocrotitoare, Maica Domnului.

Icoana rămâne nevătămată după un incendiu devastator

În anul 1739, armata generalului austriac Lentulus a invadat satul Măru. Ca și în cazul altor biserici ortodoxe din Transilvania și Banat, micuțul locaș de cult, construit din lemn, era condamnat la dispariție, asemenea credinței strămoșești. La ordinul generalului, ostașii au dat foc bisericii, nelăsându-i pe săteni sa scoată nimic din interior. Cu lacrimi în ochi, aceștia au privit neputincioși cum biserica a ars în întregime, cu tot ce era înăuntru. În timp ce cărau molozul și cenușa, oamenii au găsit, sub jar, în scrumul fumegând, icoana întreagă, neatinsă de focul mistuitor. Până astăzi, se văd pe marginea stângă a icoanei urmele târnăcopului care a scos-o, în urma cu aproape trei veacuri, de sub grinzile arse. Această mare minune a contribuit la statornicia în credința ortodoxă a locuitorilor din Măru.

Icoana salvează satul de inundație

Pe seama minunilor înfăptuite de Maica Domnului, sătenii din Măru pun și o întâmplare recentă, din anul 1995, când pârâul care străbătea satul s-a umflat din cauza ploii și a apelor din munte și a inundat o parte din sat. Mașini distruse, gospodării afectate, animale duse cu apa. Când s-au dezmeticit, locuitorii din Măru au intrat în biserică și căzând în genunchi, au cerut încă o dată, asemenea străbunilor lor, ajutorul Măicuței Sfinte. Și în timp ce se rugau, viitura ajunsă în fața sfântului locaș, a început sa-și schimbe cursul și să despice în două, chiar în dreptul unei troițe care veghează biserica și satul, ridicată întru pomenirea a șaptezeci de țărani tineri, împușcați de ostașii imperiului habsburgic. Până astăzi, credincioșii din Măru se întreabă cum a fost posibil ca acea troiță din fața porții bisericii să nu fie atinsă de nicio picătură de apă.

Icoana Măru la hramul Schitului Poiana Mărului

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, începând din anul 2008, în ajunul hramului Schitului Poiana Mărului, aflat la câțiva kilometri de sat, se organizează un pelerinaj cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aceasta este purtată de o mulțime mare de preoți și credincioși din sat, până în curtea mănăstirii, unde an de an se oficiază slujba Privegherii pentru sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Icoana rămâne spre închinare și în ziua hramului, în 24 iunie, când credincioși din întreg Banatul, dar și din alte zone ale țării, vin cu credință și dragoste să guste din darurile duhovnicești pe care le oferă din belșug acest frumos așezământ monahal.

Bine ați venit la Poiana Marului! Dacă sunteți în căutarea unei cazări, atunci vă sugerăm să consultați site-ul cazareinbanat.ro/poiana-marului, pentru a găsi cele mai bune opțiuni de cazare în această stațiune montană. Aici veți găsi o gamă variată de posibilități, de la cabane până la hoteluri, toate oferind confort și facilități excelente. Nu ratați ocazia de a vă bucura de natura spectaculoasă și de a vă recrea în acest loc minunat. Rezervați acum.

Poiana Mărului este o staţiune situată în inima munţilor Ţarcu, la 500 de metri altitudine şi aflată într-o continuă dezvoltare. Odată ajunşi aici veţi simţi cum întineriţi. Turismul pentru sănătate este  la el acasă, datorită aerului puternic ozonat, unic în Europa. Dacă în toată lumea se folosesc aparate şi tratamente costisitoare pentru obţinerea ozonului, în Poiana Mărului ozonul se găseşte în mod natural.  În Poiana Mărului a existat odată și un sanatoriu TBC.

La început, în Poiana Mărului a fost doar o casă de pădurar, mai târziu au apărut alte case, de vânători şi pescari, apoi case de agrement. Dezvoltarea a început după Marea Unire din 1918, iar în 1936 a fost declarată staţiune turistică climaterică. Poiana Mărului este astăzi una dintre bijuteriile montane ale Banatului, aşezată într-un amfiteatru natural sub formă de potcoavă, de un pitoresc aparte şi un mediu natural de vis, fiind numită de localnici, Mica Elveţie.

Turiştii care aleg Poiana Mărului ca destinaţie de vacanţă au la dispoziţie multiple posibilităţi de petrecere a timpului liber şi agrement. Staţiunea este un nod de trasee turistice. De aici, pe Valea Bistrei Mărului, prin aşa numita Şaua Iepei – 1.727 m se poate ajunge la lacul de acumulare Gura Apelor, ce alimentează salba de 10 hidrocentrale de pe Râul de Mori. Un al doilea traseu este pe Valea Şucului, un drum forestier care va deveni în curând parte din Transalpina bănăţeană. Cel de-al treilea traseu este pe lângă fosta păstrăvărie, pe poteca ce duce la Vârful Nedeia – 2.150 m, apoi la Vârful Pietrei – 2.192 m şi într-un final la Sarmizegetusa. Indiferent de traseul pe care îl alegeţi, peisajele sunt magnifice şi atunci când obosiţi vă sfătuim să faceţi un scurt popas şi să admiraţi jocul vioi al veveriţelor, care se întâlnesc la tot pasul.